Inima agorafoba

Inima agorafoba

Scriam mai demult despre inimile autiste. Si despre felul lor de a iubi.
Citind azi un articol despre o anume afectiune/stare, mi-am dat seama ca si inima poate fi agorafoba.
De exemplu, ti-ai simtit vreodata inima:
– stransa in chingi, panicata, in neputinta a lua o hotarare,
– izolata (voit) sa n-o atinga niciun element exterior, potential daunator, cauzator de rele sau durere,
– dependenta, oh – atat de dependenta de cei apropiati ei, de inimile lor
– tematoare a nu ramane singura ori a fi indepartata, izolata tocmai de cei dragi,
– reticenta in a se lasa in voia valului iubind, ingrozita ca-si va pierde tot controlul daruind,
– neputincioasa in a se exterioriza si a dansa in voie in spatiul deschis si larg al lumii inconjuratoare,
– agitata, tremuranda doar la ideea ca trebuie sa iasa cu miezul la vedere si sa-si arate, sa-si asume vulnerabilitatea si freamatul ascuns ?
Daca vreodata (sau mereu) astfel ai simtit, atunci ai o inima agorafoba.

Tematoare a indrazni sa cucereasca spatiile deschise si sa le umple cu iubirea ei.
La fel de bine poate fi claustrofoba. Ghemuita in propriul ei sange ori tumult, dornica sa iasa din matca-i prea ingusta, ajunge sa iubeasca prea mult intr-un spatiu mic, adesea sufocand.
Cum este azi inima ta…?
***
O inima agorafoba nu se vindeca. Decat poate prin iubire. Adevarata si constanta. Nici un drog nu-i poate fi real remediu. Se spune ca exista deja experimente prin care oamenii sunt supusi unor realitati… virtuale ce simuleaza diverse situatii. Simularea ii ajuta sa treaca peste fobia respectiva-n realitate, sa-i “desensibilizeze”. Hm, oare cum ar fi sa-ti supui inima, repetat, unor astfel de simulari, asa incat, la un moment dat, sa si devii imun la a ei dulce-amara, nu-i asa, agorafobie? In cazul inimii, nu cred ca vreau sa stiu raspunsul.

Comments are closed.